Abuzăm de “te iubesc”?

Au2d467dd197e7c43856d5ec6a5552b3b4d destul de des în jurul meu oameni care-și repetă la nesfârșit “te iubesc”. La începutul și sfârșitul conversației, de fiecare dată când vorbesc la telefon, de fiecare dată când se întâlnesc. La fiecare certă pe care o au, oricât de mică, sfârșesc prin a-și spune “te iubesc”.

Mereu m-am întrebat de ce simt nevoia să spună asta. Nu e oare de-ajuns că poți să-i arăți celui iubit ce simți pentru el prin gesturile pe care le faci, prin zâmbetul pe care îl ai de fiecare dată când îl vezi, prin buna dispoziție care apare instantaneu o dată cu prezența lui, prin faptul că toate grijile, supărările, fricile, dispar o dată ce apare, printr-o îmbrățișare puternică și un sărut? Nu! Sunt oameni pentru care toate astea nu sunt de-ajuns. Sunt relații care au nevoie de mai mult, au nevoie să fie susținute prin acel “te iubesc” repetat obsesiv, atunci când apare pericolul, frica, nesiguranța.

Și când te gândești că la început îți ia atât de mult timp să spui, să recunoști ce simți, să pronunți cele două cuvinte, deși știi prea bine că sentimentele au prins viață și rădăcini în sufletul tău cu mult înainte ca tu să accepți asta, cu mult înainte ca tu să fii conștientă de asta. Îți e atât de prezentă emoția primului  “te iubesc”, curajul, delirul, sufocarea pe care ai avut-o în momentul acela.  Îți amintești cum nodul pe care-l aveai în gât nu te lasă să pronunți, palmele îți transpirau, inima îți batea să-ți sară din piept. Îți amintești cum te-ai panicat, te-ai agitat și fără să-ți dai seama te-ai trezit că ai rostit “te iubesc”. Ai reușit să dai drumul cuvintelor, ți-ai expus sentimentele, te-ai eliberat, pentru că altfel nu mai puteai duce.

Fiecare “te iubesc” era însoțit de emoție, sinceritate, curaj, bătăi intense ale inimii, fluturi în stomac. Era un sentiment așa plăcut, pe care nu-l puteai compara cu nicicare altul. Acum totul s-a schimbat. “Te iubesc” din prezent, s-a distanțat de “te iubesc” din trecut. “Te iubesc” cu emoție, patos, bucurie,  s-a transformat în “te iubesc” cu disparare, teamă, nesiguranță, drurere.

Te-ai întrebat vreodată de ce nu mai simți la fel? De ce nu mai tresari, de ce inima nu ți se mai strânge când pronunți cele două cuvinte, de ce fața nu-ți mai radiază la fel? Te-ai gândit vreodată că ai început să abuzezi de “te iubesc”?

Atunci când iubirea îți scapă printre degete, când simți că oricât de mult îți dorești și încerci să îl păstrezi lângă tine, el se încăpățânează să plece, atunci apare obsesivul “te iubesc”. Te-ai gândit vreodată că poate spui cele două cuvinte doar pentru că tu vrei să le auzi rostite de cel iubit? Că poate ai nevoie de o confirmare din partea buzelor, tocmai pentru că o ignori pe cea a sufletului, care strigă disperat după libertate. Dar tu nu vrei sa-l auzi, tu nu accepti altceva în loc de  “te iubesc”, repetat obsesiv, fără implicare, sufocare, dăruire. Acum e doar un “te iubesc” mecanic, disperat, nesigur, neconvingător, repetatat de frică ca celălalt să nu uite, de teamă că tu nu o să-l mai auzi.

“Mă auzi? Te iubesc! Mă auzi?”

Oprește-te un pic. Uită-te în jur. Adu-ți aminte de primul “te iubesc” rostit. Adu-ți aminte de tot ce ți-a transmis și a transmis. Nu-ți încătușa sufletul, nu-l obliga, lasă-l pe el să hotărască când să spună “te iubesc”. Nu-ți fie teama. “Te iubesc” se simte, nu doar se aude.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s