Despre blog

E deja târziu. Nu știu cum se face că deși mi-am propus să termin mai repede ce aveam de făcut, iar am întârziat. Cu gesturi aproape mecanice pregătesc totul, deja știu fiecare mișcare pe de rost. Sunt ca un titirez energic, mâinile își coordonează singure mișcările, fără să ia în seamă restul corpului. Totul în jur îmi bucură sufletul. Sunetul apei care fierbe, aburii de pe ceainic, jazz-ul care se aude încet, mirosul înțepător de ghimbir care mă trezește din starea de visare. Mă așez în sfârșit. Fac o verificare: ceai, Povestea Reginei Maria –cartea pe care o citesc-, agenda, pix și laptop. Toate sunt la locul lor. Acum mă pot liniști și bucura de ritualul meu de seară cu seară. Ceaiul e atât de cald încât simt că fiecare înghițitură pe care o iau îmi face sângele să clocotească. Mirosul de ghimbir îmi desfundă simțurile, îmi descrețește gândurile și-mi hrănește sufletul, iar gustul, amestecul între dulce și acrișor, între picant și aromatic, e imposibil de confundat. Toate se îmbină perfect. În jur e liniște și noapte.

E momentul potrivit pentru rezumatul zilei de azi și planurile celei de mâine. E momentul pentru întrebări și răspunsuri, acum nu mai târziu. Am hotărât asta după un proces îndelung de analizat, studiat, reflectat, în care am stat eu cu mine, cu gândurile, dorințele și așteptările mele. Am hotărât că lucrurile pe care mi le doresc, o să le fac acum, nu o să mai tânjesc după ele, nu o să mă mai gândesc la ele ca planuri de viitor, nu o să mă mai contrazic sau răzgândesc. Am hotărât să acționez, să scap de frica de început, de critici, de nu e bine, să-mi ascult sufletul mai mult decât mintea, să-mi urmez visele, să-mi satisfac dorințele, să cred mai mult în mine.

Ce-i drept, am avut nevoie de vreo doi ani până să ajung aici, până să-mi asum riscurile, criticile, să am încredere și curaj. Și nu pot să nu mă întreb: oare de ce avem tendința să ascultăm mai mult părerile pe care le au alții despre noi, decât pe cele pe care le aveam noi despre noi. De ce credem mai mult în sfaturile pe care ni le dau alții, decât în sfaturile pe care ni le dăm noi? De ce avem nevoie să ne încurajeze alții, când am putea să ne încurajăm noi? De ce ne hrănim mai mult cu ce primim de la alții și mai puțin cu ce ne oferim noi? De ce amânăm lucurile pe care ni le dorim? Mi-am propus să renunț la toate aceste întrebări. Mi-am propus să visez și să-mi urmez visele. Mi-am propus să nu mai amân nimic, să am curaj și încredere.

Așa a apărut “Theam”, blogul în care povestesc despre pasiunile și plăcerile mele, despre oamenii frumoși pe care îi întâlnesc zi de zi, despre poveștile și experințele lor de viață, despre locuri pe care le descopăr și le redescopăr. “Theam” este proiectul meu de suflet, pe care mi l-am dorit demult, este visul pe care până azi nu l-am lăsat să crească. Este locul în care investesc timp și energie, dar care în același timp mă bucură și relaxează. Așadar, pornesc la drum cu încredere, curaj, suflet curat, emoție…multă emoție, zâmbet larg și brațele deschise.

Acum că am vorbit despre ce mi-am dorit să fac, vă voi spune câte ceva și despre mine. Eu sunt Theodora, Theo sau Thea. Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice, la Universitatea din București și sunt studentă la masterul de Brand Management și Comunicare Corporatistă, la SNSPA. Îmi împart timpul între internship-uri, conferințe și cursuri, din care încerc să învăț cât mai mult.

Îmi place să citesc și pentru că visez să am o bibliotecă mare îmi cumpăr des cărți pe care însemnez data și locul de unde le-am cumpărat. E un ritual moștenit de la mama și mă ajută să îmi amintesc cu ușurință anumite momente din viața mea, să le asociez cu subiectul unei cărți. Fiecare carte are povestea ei. Îmi place să călătoresc, așa că spune-mi doar “hai să plecăm” și eu te urmez, bineînțeles dacă te și cunosc. Îmi place să descopăr locuri și oameni diferiţi şi să învăț din experienţele lor de viaţă. Îmi place ceaiul (fără zahăr), marea, ciocolata, iarna, zăpada, fotografia, înghețata, cireșele.

Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Primul jurnal l-am avut în clasa a doua, când mă simțeam suficient de stăpână pe scriitura mea și mândră că țin un jurnal. Era un caiet colorat, în care scriam în fiecare seară, tot ce făcusem în ziua respectivă, în care îmi notam gândurile, povesteam toate năzbâtiile pe care le făceam, toate întâmplările prin care treceam. Acum un an l-am regăsit, l-am citit și m-am bucurat să retrăiesc acele vremuri, să citesc ce îmi notasem, să închid ochii și să-mi aduc aminte tot.

În paralel cu jurnalul, am avut un caiet de expresii, în care îmi notam toate cuvintele și expresiile din cărțile pe care le citeam, pentru că fie îmi plăceau, fie voiam să le folosesc și eu în compuneri. Obiceiul ăsta mi l-am păstrat și acum, de aceea port mereu dupa mine cartea pe care o citesc și o agendă.

Încă de când eram mică și trebuia să învăț ceva pentru școală, căutam să găsesc mereu o poveste pe care să o folosesc ca exemplu pentru a putea ține minte lecția mai bine. De atunci nu s-au schimbat multe, continui să caut povești pentru a le da exemplu și să-mi scriu în fiecare zi povestea mea. Locurile mele de suflet, cărțile mele preferate, pasiunile mele se leagă de câte o poveste, pe care eu am creionat-o. De azi poveștile mele își au locul pe Theam.

Ideea de a avea un blog a apărut de mult timp, doar că uneori mi se părea greu să și visez la asta, dar să cred că aș putea într-adevăr să-l și am. Mă gândeam la toată munca pe care o implică un blog, la faptul că timpul meu liber se va diminua, la frica de a nu face ceva bine, de a spune ceva greșit. Mă gândeam că poate vor fi momente în care nu o să pot, nu o să vreau, nu o să am timp să scriu. Poate uneori o să vreau să mă bucur, să văd, să cunosc, să trăiesc eu pentru mine. Să nu mă opresc din ce fac, ce simt, pentru a scrie, pentru a povesti și altora. O să vreau să rămână amintirea mea, locul meu, senzația mea. Eu mi-am propus să scriu doar atunci când voi avea inspirație, când voi găsi subiecte interesante, când pot vorbi despre lucrurile care mi-au plăcut și-mi plac.

Uneori îmi va fi greu să scriu despre spiritul și frumusețea unui loc, deoarece aceste lucruri nu pot fi transmise ci doar asimiliate prin propria experiență. Sper însă să vă transmit din entuziasmul pe care mi l-au dat acele locuri, cu oamenii și poveștile lor.

De ce “Theam”?  Cred că atunci când m-am hotărât să-mi fac un blog, printre ultimele lucruri lucruri care mă preocupau a fost alegerea unui nume. Mă gândeam mult mai mult la articolele pe care le voi scrie. Ce direcție vor urma, ce ar trebui să scriu și ce nu, despre ce să scriu, cum să scriu. Începea iar o avalanșă de întrebări, dar știam că de data asta aveam răspunsul pregătit “Știu ce vreau și știu cât îl vreau“.

Articolele începeau să se adune în folderul pe care îl numisem simplu Blog, dar blogul meu nu avea încă nume. Așa că au urmat o serie de întrebări, de frământări, de încercări de a găsi ceva care să-mi placă, să mă reprezinte, să fiu mulțumită și fericită cu ce am găsit. Dar cu cât încercam să caut mai mult, cu atât parcă mai puțin găseam. Nimic nu îmi plăcea și tot mă nemulțumea. Voiam să iau o pauză, să uit câteva zile de căutarea care începuse să nu-mi dea pace și să-mi “fure” liniștea. Dar ceva mă reținea, ceva îmi spunea că acum nu e momentul de pauze, că jocul a început și dacă am intrat în el, nu am cum să spun “stop, revin eu mai târziu”. Așa că am luat-o de la capăt, doar că de data asta a fost diferit. Am început prin a-mi scrie numele Theodora Mihaela Râbu. Voiam să leg numele blogului de numele meu, să fie ceva care să mă reprezinte. Așa am început să scriu diverse combinații care porneau de la numele meu și au dus la Theam, un joc de cuvinte care mi-a plăcut pentru că am simțit că are legătură cu întreaga poveste a blogului și cu mine. “Thea” îmi place să mi se spună, dar puțini sunt oamenii care mă strigă așa. Iar “M” vine de la Mihaela, un nume pe care îmi place să-l aud la alte persoane, dar nu înteleg de ce nu îmi place să mi se spună mie așa.

De ce m-am oprit la Theam și nu am vrut să mai caut? Pentru că mi-a plăcut și am simțit că mă reprezintă și că mă identific cu el. Era un joc de cuvinte, care alătura cele două nume ale mele, dar totodată exprima ceva, o dorință, un adevăr. L-am privit mai mult ca pe “T(h)e am”. Te am pe tine blog, pe care mi te-am dorit. Te am acum, deși îmi doream asta de mai mult timp. Te am pe tine fericire, te am pe tine iubire, te am pe tine zâmbet pe chipul meu.

***

Am terminat ceaiul, mirosul de ghimbir s-a risip în aer, jazz-ul se mai aude încet, cât să mă ajute să adorm mai repede. Mă uit pe geam, mai văd trei ferestre cu lumina aprinsă. Iar am stat până târziu. Închid laptopul, cartea și agenda. Mă pregătesc să dorm.

Inspirație te am, voie bună te am, determinare te am, dorință te am, încredere te am. Blog, t(h)e am și pe tine, în sfârșit.

Advertisements

2 thoughts on “Despre blog

  1. Felicitări pentru blogul minunat! Îmi place mult să te citesc 😀 continuă să scrii la fel de frumos, să faci poze la fel de luminoase, iar eu o să revin cu drag aici.

    Like

    1. Mulțumesc tare mult! Mă bucur că îți plac articolele mele, te aștept cu drag, pe Theam. 🙂 De curând, ți-am descoperit și eu blogul și articolele tale m-au încântat. Felicitări! 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s